În ultimul timp am întâlnit câţiva oameni în viaţa cărora există lucruri bune şi frumoase, dar pe care ei nu le pot aprecia. Mi-am amintit că mi s-a întâmplat ceva asemănător cu mulţi ani în urmă, la un seminar. Se făcea „o meditaţie de apreciere şi mulţumire”! Când ni s-a cerut să ne concentrăm asupra aspectelor pe care le putem aprecia în viaţanoastră, m-am trezit într-un pustiu interior, din lăuntrul căruia doar mintea negativă repeta continuu: „Ce să apreciezi? Nu ai ce să apreciezi”. Mintea depăna doar lipsurile, frustrările, eşecurile, problemele şi suferinţele pentru ca restul, lucrurile bune şi frumoase ale vieţii, să rămână undeva, într-un spaţiu al minţii la care nu aveam acces în acele momente. În vreme ce fenomenul de nemulţumire se petrecea, meditaţia continua şi eu conştientizam nefirescul situaţiei. Asta m-a îndârjit şi m-a impulsionat să-mi doresc să transced imediat mintea negativă, care mă sabota în acele momente.
M-am străduit să mă concentrez asupra oamenilor buni din viaţa mea, dar pentru asta a fost nevoie să-mi iau atenţia de la frustrări, de la nemulţumiri şi de la ceea ce părea în neregulă. Am apreciat ziua care începuse, soarele care se prăvălea straşnic prin ferestre şi chiar simplul fapt că cineva îmi amintise „să apreciez şi să mulţumesc”. Am parcurs momentele în care fusesem fericită, clipele în care iubisem pe cineva şi pe acelea în care fusesem iubită. Le-am mulţumit în sinea mea oamenilor care mă ajutaseră în momentele grele ale vieţii, celor care mă apreciaseră, celor care – prin blândeţea, bunătatea şi frumuseţea comportării lor – m-au impulsionat în bucuria de a fi şi a trăi. Dacă a fost catastrofal la început să-mi iau mintea de la nefericire şi dezastru, pe măsură ce izbuteam să găsesc încă un motiv de apreciere şi mulţumire, devenea tot mai uşor şi mai uşor… să apreciez. Amintirile apăreau de la sine, iar lucruri pe care nu mă gândisem vreodată să le apreciez apăreau singure… în câmpul minţii. Aşa că am văzut în interior frumuseţea dimineţilor şi am apreciat… curgerea firească a zilelor. Faptul că deschideam ochii şi eram conştientă de existenţa camerei mele, de căldura patului în care dormisem, de caracterul frumos şi bun al unor oameni care fac parte din viaţa mea era… de apreciat.
Dintr-o dată am simţit că nu-mi lipsea nimic în mod esenţial, ori că ceea ce-mi lipsea era, probabil, doar ceea ce nu aveam nevoie. Mintea s-a bucurat când a putut observa ce minunăţie poate fi faptul simplu că poţi merge. Faptul simplu că poţi întinde mâna să mănânci. Faptul simplu că te trezeşti cu un acoperiş deasupra capului. Faptul simplu căpoţi visa orice vrei şi poţi imagina tot ce-i mai frumos dacă vrei. Mai mult, poţi alege să apreciezi şi, în vreme ce găseşti zeci şi sute de lucruri pe care le poţi aprecia pentru că sunt chiar prezente în viaţa ta sau au fost prezente, începi să te simţi mai bine. Începi să vezi cu alţi ochi lumea şi viaţa. Începi să conştientizezi că nu-i atât de important ce şicât ai, dar este deosebit de important să poţi aprecia ceea ce ai. Să te poţi concentra asupra lucrurilor frumoase, deja prezente în experienţa ta, este un prim pas
într-un gradios act de creaţie. Este un pas fantastic către ameliorarea stării tale interioare şi către vindecarea ochiului minţii, care suferă pentru că a ales mai înainte să vadă ce-i rău, ce nu ai, ce nu poţi, ce nu eşti, ce nu eşti în stare, ce n-ai făcut sau ce nu fac alţii pentru ca tu să fii fericit.
Dacă nu vezi ce ai acum este pentru că mintea s-a concentrat asupra a ceea ce nu ai. Dacă vei continua să gândeşti că nu poţi aprecia nimic din ce ai, nu poţi vedea ceea ce chiar ai. Vei spune „nu am, nu pot, nu sunt fericit, este imposibil”. Iar unul care te priveşte se poate cruci, gândind: „Dumnezeule, de-aş fi avut eu ce are omul ăsta”! Însă, degeaba vede altul ce ai tu. Condiţia existenţei este aceea ca tu să percepi fericirea, tu să apreciezi, tu să fii mulţumit.
Fără gândurile şi trăirile tale, ţi se pot pune palate sub tălpi şi ţi se pot da… scări de aur ca să te urci la cer; cu siguranţă, fără să apreciezi, vei vedea că tu vrei o scară care duce la Pământ, că tu vrei… o îmbrăţişare pe care o vezi absentă, adică altceva decât ceea ce ai şi altceva decât lucrul căruia îi poţi mulţumi pentru că este. Avem nevoie sărecuperăm puterea noastră de a aprecia şi puterea de a spune „mulţumesc”, fie şi numai în sinea noastră. Un ceas de apreciere interioară poate face miracole pentru minte, pentru inimă şi pentru viaţă!
http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/maria-timuc-1200.html)
Read more: http://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/inspirational-motivational-emotional/exercitiu-de-apreciere-si-multumire/#ixzz2EaMKYC1F
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu